În lucrările sale ulterioare, el dezvăluie imaginea omului prin prisma întregii sale vieți. Sintetizând, artistul notează accidentalul nu numai în apariția portretului, ci și în lumea sa interioară: experiențe necaracteristice, o stare sufletească tranzitorie.
„Portretul unui bătrân în roșu” este unul dintre cele mai bune dintre portretele anilor 1650. Omul a dus o viață lungă și dificilă. Pe față – urme de grijă și gânduri dureroase, fruntea este pusă cu riduri adânci, oboseala se vede cu o privire atentă, mâinile mari, înnodate, se sprijină puternic pe genunchi. Dar întreaga imagine a bătrânului respiră o putere interioară uriașă, o putere spirituală. Acesta este motivul pentru care portretul a fost considerat la un moment dat imaginea înțeleptului grec Zeno.
Înaintea noastră este un om înțelept care a absorbit soarta multor oameni, generații întregi. Expresivitatea imaginii este creată printr-o simplă simplitate, la prima vedere, înseamnă: punerea în scenă simetrică a figurii, încadrată de un dreptunghi larg al scaunului, falduri mari, care se încadrează liber din hainele bătrânului, calmul său exterior. O astfel de concizie contribuie mult la impresia de monumentalitate. Dar adevărata bogăție și flexibilitate a limbajului artistic din Rembrandt este revelată într-o manieră pitorească, în utilizarea luminii.
Vopselele sunt puse cu lovituri libere, groase în locuri luminate și subțiri, transparente în umbre. Lumina care cade pe o suprafață atât de colorată este zdrobită, imaginea pare să fie înconjurată de o lumină vibrantă și un mediu de aer. Fața bătrânului pare vie, schimbătoare, ca și cum ar radia lumina.
Portretele târzii ale lui Rembrandt sunt îmbogățite de fiorul vieții, calmul exterior reprezentat infinit de departe de stagnarea nemișcată. Același om de pe pânza Hermitage este înfățișat de Rembrandt într-o schiță de portret din 1652 de la National Gallery din Londra. „Portretul unui bătrân în roșu” a intrat în Schitul în 1769 din colecția contelui Bruhl din Dresda.
(1 votes, average: 5,00 out of 5)