În 1634, Rembrandt s-a căsătorit cu o fată dintr-o familie nobilă – Saskia van Eilenburg. Vine un moment de dragoste entuziastă, de fericire mare. După ce a intrat în viața lui Rembrandt, fermecătorul Saskia este inclus în arta sa. Iubirea urmează ochiul artistului.
Una după alta, de sub mâna lui apar numeroase schițe. Fie el o înfățișează îmbrăcată în fața unei oglinzi, apoi un pacient care așteaptă nașterea unui copil, apoi o mamă fericită, cu fiul ei în brațe. Rembrandt creează mai multe portrete ale iubitei sale în gravură și pictură. Ușor, căldura umană captivează portretul Dresdei din Saskia, în 1633. Înclinând cu grație capul, își întoarce fața spre noi.
Ochii zgârciți scârțâie, pe buze apare un zâmbet fragil trecător. Chiar în acel moment, capricios, tandru, flirt și arătat lui Rembrandt. Există o festivitate autentică în dispoziția și aspectul lui Saskney și în modul în care Rembrandt o percepe. Lumina caldă se joacă pe față și pe gâtul deschis. Obrajii iluminați devin roz, un colier lăptoasă de perle mat strălucește și strălucește și un cercel pâlpâie într-o umbră transparentă.
Chiar și fundalul verde umbrit, aerisit, adânc, vopsit în maro subminant care apare în locuri, este plin de căldură și respirație de claroscur. Tonurile de cireșe, aurii, albastre ale ținutei Saskia sunt țesute în această sărbătoare a culorilor.
Nimic nu îi întrerupe bucuria strălucitoare, nepăsătoare, tinerească. Acea dispoziție directă a momentului pe care artistul îl caută și nu îl găsește nici în Portretul unui om de știință, nici în Lecția de anatomie, el transmite simplu, involuntar, acest portret. Pentru el, zâmbetul trecător al iubitei sale este plin de o mare poezie, un mare sens uman.