Autoportret pictat de artistul olandez Rembrandt van Rijn la vârsta de 59 de ani. Dimensiunea tabloului este de 91 x 77 cm, ulei pe pânză. Numele complet al tabloului este „Autoportretul lui Rembrandt van Rijn după chipul apostolului Pavel”. Imaginea lui Rembrandt despre sine, adesea repetată și transformată, mergând mereu în profunzime, ea, cum s-a spus odată, este o întreagă autobiografie sub formă vizuală, „singura pentru toată omenirea”.
Singura dată din istorie în aceste tablouri este formarea personalității, creșterea individualității. Înaintea noastră este un document uman care nu are egal. Dar o astfel de inedit nu ar trebui să obscureze concepția concretă, cea specială, deoarece aceasta este cea mai importantă. Aceasta este o autobiografie a artistului unei anumite perioade istorice și a unei anumite țări. Este vorba de a se înfățișa într-o anumită poziție socială. Autoportretele târzii din anii 60 nu lasă nici cea mai mică îndoială că niciunul dintre ei nu dă o idee clară despre Rembrandt, doar ansamblul lor plin de contraste face o schiță a persoanei, a persoanei cu contradicțiile sale.
Toate autoportretele în felul lor exprimă o atitudine reală față de timp și viață, contrastele și contradicțiile lor reflectă contradicțiile cunoscute anterior ale existenței umane, iar abia mai târziu în autoportretele cu forță mereu în creștere apare antagonismul înțeles dintre ființa socială și aspirațiile individuale ale unui artist singur. Înălțarea sinelui ca mijloc de autoapărare și, în același timp, ca singurul mijloc posibil de a proteja arta și artiștii în general.
De asemenea, aceștia proclamă afirmația de sine a lui Rembrandt în raport cu societatea, în care declarațiile viitoare ale artistului, ideile sale despre umanitate „cu inimă pură” nu au nicio bază. Aceasta explică transformarea monumentală a sinelui artistului, chiar într-o măsură tragică, căutând o măsură de evaluare doar în sine și justificând într-o formă artistică „egoismul inconștient, dar monstruos” al unui geniu.
De exemplu, în autoportretul din Köln, Rembrandt ne apare în mod conștient lângă bustul vechiului bot roman Term, stăpânul granițelor și al timpului. Înainte de această alegorie a morții, de care nimeni nu poate scăpa, artistul respinge timpul, lumea și propria soartă aleasă – cu un rânjet de neînțeles și secret, cu o batjocură evidentă, cu calm și ironie triumfătoare, luminate de „strălucirea aurie a unei lumini morți de după-amiază”. „Sculptura Termului Rembrandt este contrastată cu perfecțiunea sa pictorială matură în stăpânirea vopselei și a luminii, simbolul morții – lovitura de perie care se învârte cu viața și cu zâmbetul tău filosofic calm.
Acest autoportret Rembrandt târziu proclamă în cel mai secret mod vechiul motto al Termenului – „Nu mă retrag înaintea nimănui”. Pictura târzie a lui Rembrandt aduce subiectul imaginii sale la o asemenea scară de auto-exprimare, încât ideea dialecticii umane conținute de ea, ne face să uităm în sfârșit de motivația propriu-zisă a tablourilor, portretelor și autoportretelor marelui pictor.
(1 votes, average: 5,00 out of 5)