Imagine a pictorului olandez Rembrandt van Rijn „Portretul unei femei în vârstă”. Dimensiunea portretului este de 109 x 84 cm, ulei pe pânză. Bătrânețea într-o mare varietate de opțiuni a reîncadrat întotdeauna Rembrandt: ca o realitate caracteristică, ca model pentru personaje biblice, ca un răspuns misterios pentru căutătorii de artă și, în sfârșit, ca o prezență vizibilă, observată constant de viața trăită.
Acest interes pentru viață și căutarea veridicității au devenit ulterior principalele puncte de atac ale criticii de artă clasice; în 1671, Jan de Bishop, cu o aluzie clară la Rembrandt, s-a plâns că „în Olanda, Leda și Danae sunt înfățișate ca o femeie dezbrăcată, cu stomacul gros, umflat, cu sânii înfiorători și cu urme de grâu pe picioare”; Andris Pels și-a adus mustrarea artistului în vers în 1681 și l-a numit pe Rembrandt „primul eretic al picturii artei”.
Dar măsura în care o astfel de combinație vitală a idealului cu realitatea oferă imaginilor lui Rembrand o nouă veridicitate profundă este dovedită de simplitatea acestui portret, animată de uimitoarea sa bogăție pitorească. Ceea ce este inclus în această imagine a unei femei bătrâne – bunătatea, fermitatea și, în ciuda anilor trăiți, o privire atentă – toate acestea exprimă o viață și fac frumoase lacrimile amare ale vârstei sale.
Ca elemente formative, senzoriale ale portretelor confesionale ale lui Rembrandt, ale luminii și umbrelor, tranzițiile lor contradictorii-mișcătoare și excitante, dobândesc o putere tot mai expresivă. Lumina care se revarsă din întuneric se manifestă deja la începutul activității artistului ca un triumf strălucitor, nu numai formativ, ci și moral și simbolic.
Dar numai la sfârșitul anilor 40 ai secolului al XVII-lea, lumina din tablourile lui Rembrandt a obținut o independență deplină, simbolizând ceea ce se întâmpla ca o invazie excitantă sau transformând realitatea, puterea cunoașterii sau dreptul obligatoriu al unei puteri superioare, adesea divine.
În perioada târzie a operei artistului, lumina se transformă într-o strălucire magic atemporală și totuși concretă, într-o strălucire flacără, care spiritualizează tot ce se înfățișează, în cele din urmă se topește într-o căldură de neînțeles cu culoarea: lumina devine culoare, culoarea devine lumină. Cu o încredere profundă, cu o pasiune nelimitată înflăcărată, pentru Rembrandt, „tragedia unui muribund, împrăștiat, pâlpâind, luptat în mod constant de invazia umbrei de lumină” se încheie.