Pastorale Tahitiene – Paul Gauguin

Pastorale Tahitiene   Paul Gauguin

În timp ce tablourile impresioniste au o anumită unitate stilistică, opera lui Paul Gauguin, al treilea dintre cei mai mari maeștri ai perioadei postimpresioniste, este complet diferită de opera lui Cezanne sau Van Gogh. Gauguin a decis să devină pictor abia la 40 de ani și a fost autodidact. Gauguin a început, pornind de la impresionism și încercând să generalizeze culoarea și forma.

El și-a creat cele mai bune lucrări pe insulele Oceanului Pacific, unde și-a petrecut ultimii ani din viață aproape fără pauză. În paradisul primitiv neatins al insulelor exotice, al frumuseților Tahitiei și al insulelor Marquesas, a căutat refugiu împotriva civilizației burgheze oprimate. Gauguin a decis să-și înconjoare arta cu un halo de mister, simbolism ascuns. Nativii i s-au părut artistului creaturi frumoase, armonioase, trăind o singură viață cu natura din jur. Cântarea „paradisului Pacificului” este conținutul operei lui Gauguin.

Cea mai mare parte a lucrărilor sale a fost rezolvată sub forma unui panou decorativ, construit pe o combinație de arabescuri lungi și planuri mari de culoare, împărțind peisajul în părți. Gauguin nu se străduiește să modeleze formele, preferând planurile clare, clar definite. Cu ajutorul culorilor strălucitoare, Gauguin reproduce o senzație de căldură aproape reală. Gauguin a înfățișat femeile tahitene pe fundalul naturii tropicale. Figuri pictate natural de femei, fețele lor nepoliticoase atrag cu o frumusețe aparte, „sălbatică”. Monumentalitatea imaginilor, statica deliberată, jocul unor mari pete de lumină, simbolizează unitatea omului cu natura într-o lume neatinsă de civilizație.

Hermitage deține un tablou prin care artistul dă un titlu idilic, deși oarecum manierat, „pastorale tahitiene”.

Aici, ca și în celelalte lucrări ale sale mature, Gauguin refuză complet să transmită iluminat; culoarea lui devine locală și nemișcată. În același timp, el încearcă să simplifice concis forma și să reducă profunzimea prospectivă. Imaginea are un caracter plat, decorativ.

Gauguin este mai consecvent și mai persistent decât urmează alți artiști la sinteza culorilor. În pânzele sale, nuanțe tonale diverse se transformă în combinații stabile de culori contrastante. Așadar, în „pastoralele tahitiene” apa râului, în care se reflectă cerul apusului de soare, este transmisă printr-o combinație de pete cremoase, roșii de sânge și violet. Aceeași pată de galben pur este fâșia de nisip de coastă, iar malul ierboase opus râului a fost dat de artist sub forma unui plan nedivizat de verde-smarald.

Extrem de saturat, în același timp festiv de strălucitor și tensionat, conferind pânzei o asemănare cu un covor oriental, introduce în imagine spiritul exotismului picant, sporește diferența dintre lumea înfășurată și înfricoșatoarea viață de zi cu zi a unei vieți „civilizate”. Gauguin vrea să creeze o idilă: aceasta se manifestă într-o compoziție liberă și simplă, în ritmul lent, parcă leneș, al corpurilor și plantelor umane.

Artistul încearcă să ofere o imagine a unei lumi ideal de frumoase, deși există o anumită umbră a literaturii, chiar și a artificialității, în pastorii tahitieni. Și, în același timp, în figurile femeilor tahitiene, îmbrăcate în haine albe scurte, în detaliile prim-planului – un vas care amintește de amforele antice, într-un câine slab care se află în apropiere – se simt brusc trăsături legate de spiritul clasic simplu și calm al antichității. În arta lui Gauguin – una dintre originile stilului Art Nouveau care a înflorit la începutul secolelor XIX – XX.

Pictura a intrat în Schitul în 1948 de la Muzeul de Stat al Artei Noi occidentale din Moscova.