Francisco Bayeu era cumnatul lui Goya. A fost și un artist, de la care tânărul Goya a început să studieze și care toată viața l-a convins să scrie în conformitate cu canoanele clasice ale picturii, pe care el le-a urmat el însuși. Bayeu nu l-a înțeles pe Goya obstinat, pentru că a vrut mereu să scrie așa cum își imaginează tabloul. Pe această bază, între ele s-a produs o fricțiune constantă și deseori fratele era susținut de Josef, soția lui Goya. Și atunci boala lui Bayeu a fost înlănțuită la patul său de moarte. Rudele și prietenii au decis ce să facă cu tablourile neterminate ale artistului. Printre aceste tablouri s-a numărat autoportretul lui Bayeu. Și atunci Goya s-a oferit să o termine.
Goya a lucrat cu un sentiment de responsabilitate și a făcut puțin pentru a schimba ceea ce a fost deja făcut. Sprancenele au devenit doar ceva mai sumbre, ridurile de la nas la gură au devenit un pic mai adânci și mai obosite, bărbia a ieșit puțin mai încăpățânată, colțurile gurii au ieșit puțin scârțâind. A investit în munca sa și ura și iubirea, dar nu au întunecat ochiul rece, îndrăzneț și incoruptibil al artistului.
Până la urmă, s-a dovedit a fi un portret al unui gentleman neprietenos, bolnav, în vârstă, care se luptase toată viața, în sfârșit obosit de poziția sa înaltă și de muncile veșnice, dar prea conștient pentru a se putea odihni.
Și totuși, un bărbat reprezentativ s-a uitat din targă, care a cerut mai mult de la viață decât avea nevoie și de la sine mai mult decât a putut da. Dar întreaga imagine a fost udată cu o strălucire argintie-plină de bucurie care i-a dat lui Goya recent găsit un ton strălucitor de gri deschis. Și ușurința argintie turnată în întreaga imagine subliniază imperios rigiditatea feței și sobrietatea pedantă a mâinii care ține peria.
Persoana descrisă în portret era neatractivă, dar portretul în sine era cu atât mai atrăgător.