Jan van Eyck l-a pictat pe cardinalul Niccolo Albergati, care a ajuns în curtea Burgundiei ca legat papal, în 1431. Jan van Eyck a transferat cu atenție trăsăturile faciale pe hârtie, s-a întors de mai multe ori pe linii care nu-l satisfăceau, a notat culoarea ochilor din inscripție și alte detalii necesare picturii.
Toate acestea se explică prin desemnarea pregătitoare, a proiectului. Cu toate acestea, este remarcabil faptul că maestrul nu încearcă să dezvăluie personajul. Mai mult, pictorul nu încearcă să determine imaginea omului. Spre deosebire de italieni, Jan van Eyck nu încearcă cu lovituri decisive să taie o figură din spațiu, să o înzestreze cu activitate independentă.
Paralela la Altarul de la Gent este evidentă aici; în figurile lui Adam și Eva, anatomia, structura corpului au fost transmise destul de aproximativ, în timp ce suprafața pielii cu observații rare. Atenția lui Van Eyck nu a fost atrasă de masa sculpturală a capului, ci de suplețea moale a pielii senile și, dacă vorbim despre interpretarea personalității, nu este capacitatea persoanei de a acționa, ci expresiile sale faciale individuale.
Însăși ideea de a folosi modelul ca doar materie primă pentru generalizarea artistică l-ar fi înspăimântat de ereticitatea sa. Pictat puțin mai târziu de artist, portretul pitoresc al lui Albergati este mai aprig, mai dur, mai energic. Și aici nu este atât diferența dintre schița pregătitoare și lucrarea finală, ci o abordare diferită a sarcinilor de portret și o idee diferită a persoanei. Putem vorbi deja despre imaginea reprezentată de Niccolo Albergati.
A dispărut interesul exagerat de a transmite „naturalețea” pielii senile. Dacă în desenul lui Niccolo Albergati gura era cel mai activ detaliu artistic, atunci aici atenția este concentrată asupra ochilor lui Niccolo Albergati. Unul are impresia că artistul caută încă nu este clar pentru el însuși, dar deja simte de el proprietățile interne ale omului, care nu pot fi dezvăluite printr-o reproducere reverentă a naturii vii.