Graficul imaginii se bazează pe un mit antic, potrivit căruia sufletele eroilor și favoritelor zeilor găsesc ultimul refugiu pe o insulă retrasă. Insula morților este spălată de apele oglindite în deșertul râului subteran Acheron, prin care barculul Charon redirecționează sufletele decedatului.
Istoricii artei, desigur, s-au întrebat ce insulă a inspirat Beklin. Stâncile strălucitoare ale „Insulelor Morților” amintesc foarte mult de peisajele insulelor vulcanice Pontine și recifele Faraglioni de pe coasta Capri pe care Becklin le-ar putea vedea în timpul călătoriei la Napoli.
Nu ne putem aminti decât cimitirul insular San Michele de lângă Veneția, unde trupurile decedatului sunt transportate în gondole și unde se ridică aceeași întuneric, „chiparoși îndoliate” care se odihnesc pe cer, ca în imaginea lui Beklin. Acești copaci, care simbolizează viața eternă, sunt plantați în mod tradițional în Italia în cimitire, în mănăstiri și în apropiere de biserici.
Însă, indiferent de insula pe care a fost inspirată insula Beklin, a reușit să abandoneze natura și să transmită principalul lucru – această insulă cu cripte sculptate în stânci și un mic port marina nu aparține vieții pământești, se află într-un spațiu de locuit diferit, inaccesibil. O barcă cu un purtător, îmbrăcată într-un giulge și o figură de sarcofag nu rupe cu alunecarea ei tăcerea acestei lumi fantomate, melancolică și lipsită de suflare vie, dar frumoasă în felul său.