Peisajul „Apusul de soare roșu” Arkhip Ivanovici Kuindzhi pictat între 1905 și 1908. Pictura a fost pictată folosind tehnica picturii în ulei și este păstrată la Metropolitan Museum of Art din New York. Peisajul este frumos și modern, în ciuda faptului că a fost creat la începutul secolului XX.
Întregul peisaj este învăluit în strălucire roșie, ca focul. Peisajul seamănă cu un extraterestru, acoperit de o lumină sângeroasă, aproape lipsită de viață.
Schema de culori a pânzei este minimalistă, aproape monocromă. Peisajul s-a dovedit grafic, expresiv. Imaginea este caracterizată printr-un fel de opoziție Standeval de roșu și negru. Rigoarea întruchipării coloristice, asceza spațiului apropie opera lui Kuindzhi de mostrele picturii moderne.
„Apusul roșu” este desenat folosind o varietate de nuanțe de roșu. Peisajul este construit pe o complicație de aceeași culoare roșie.
Apusul roșu poate fi văzut ca un simbol puternic. Conceptul de apus conține conceptul de sfârșit, scădere, coborâre la nimic. Apusul de soare este sfârșitul, decolorarea naturală a zilei. Cu toate acestea, definiția apusului roșu subliniază o conotație semantică specială, oferind peisajului o anxietate, o instabilitate. Lumina soarelui este în scădere, culoarea devine o nuanță cremoasă adâncă.
Linia orizontului este subestimată din punct de vedere compozițional. Soarele de soare arde cu precizie prin spațiu, străpunzând cu licăriri roșii aprinse de lumină.
Suprafața pământului de piatră seamănă cu fragmente de cărbune negru. Nuantele „vulcanice” aprinse sunt arse cu foc real, saturați de căldură reală, transformându-se uneori în căldură, explozii de temperatură ridicată.
Norul mare prin care iese soarele apus roșu seamănă cu fum negru-cenușiu care se răspândește de-a lungul orizontului. Razele roșii se strecoară, se răspândesc în diferite direcții, compactând spațiul, arzând aerul și respirația zilelor trecute.
Peisajul este fierbinte, este aprins, expulzând de la sine excesul de căldură solară și energia zilnică.
Culorile se îngroașă treptat, luminozitatea zilei este suprimată și treptat mai subțire până la o bandă slabă de apus. Apusul de soare este întotdeauna atractiv, întotdeauna brusc, parțial tragic, deoarece apusul este întotdeauna moartea. Moartea zilei, moartea multor speranțe și planuri zilnice, acesta este un sentiment al irevocabilității și inevitabilității sfârșitului, dar nădejdea veșnică pentru un nou început, pentru o nouă repetare, pentru o altă șansă, o altă zi, este în același timp speranța unui nou început.