Altman, un artist de avangardă sovietic, dintre cei pe care niciun canon nu i-a recunoscut, a folosit un amestec sălbatic de genuri, în scopul de a transmite stări de spirit, sentimente, evenimente, au neglijat orice altceva.
„Anna Akhmatova” a periei sale, în ciuda faptului că era recunoscută de toate cele mai neplăcute dintre portretele ei, între timp, a găsit o recunoaștere inconfundabilă atât între rude cât și între prieteni. Fiica lui Akhmatova scrie că, deși îi place mult mai mult un alt portret al mamei sale, în care pare mai tandru și liric și nu există urmă de cubism, portretul lui Altman transmite mai bine ceea ce a fost în acei ani.
Portretul are o mulțime de colțuri ascuțite, perspectiva ruptă. Akhmatova stă într-un scaun cu brațele, cu picioarele încrucișate, își scoate un genunchi ascuțit, rochia albastru închis coboară cu pliuri rigide la pantofi, mâinile sunt îndoite pe stomac, un șal galben îi cade din coate. Fundal – extrem de generalizat, unele margini ascuțite, în mod paradoxal, amintesc de flori, podea cenușie, banc de lemn sub picioare. De-a lungul pozei, în modul de a scrie, o femeie dură, implacabilă, stă cu o flacără arzătoare în interior.
Totul se lipește cu colțuri ascuțite – nu pentru că Cubismul îl comandă – ci pentru că aceasta este esența sa. Întotdeauna reprimat, niciodată publicat, după ce a pierdut doi soți, Akhmatova este gata să înjunghie cu colțurile ascuțite, respingând orice atac, înfiorând orice inamic.
Cu toate acestea, dacă în poza ei se simte rătăcire, aproape ostilitate, persoana rupe complet acest sentiment. Akhmatova se uită puțin spre o parte și un zâmbet care este ciudat de fraged pentru un chip atât de unic, auster este pe buzele ei. Era ca și cum o flacără păzită cu atenție ar fi privit din interior, ca și cum soarele ar fi privit printre nori, ca și cum ceva, prețuit, păzit, a găsit posibilitatea să apară o clipă, iar această clipă a fost prinsă cu atenție și transferată pe hârtie.