După ce a terminat lucrările la „Scaunul Demonului”, Vrubel nu s-a despărțit de Lermontov; soarta a dorit să continue dialogul celor doi mari maeștri. Rolul soartei a fost făcut de P. Konchalovsky, coproprietar al editurii Kushnereva. Editura pregătea o colecție ilustrată de lucrări ale lui Lermontov, dedicată celei de-a cincizeci de ani de la moartea poetului, iar Konchalovsky l-a invitat pe Vrubel să ia parte la această lucrare. Vrubel a fost de acord.
Mai mult, la cererea urgentă a lui Konchalovsky, a devenit unul dintre consultanții săi artistici. Împreună cu clientul, V. Serov și A. Vasnetsov, Vrubel a determinat tipul de publicație și detaliile deciziilor sale de „proiectare” și „de fond” și, cu siguranță, a participat la evaluarea ilustrațiilor pe care artiștii le-au adus la redacție.
O „echipă” de maeștri a fost implicată mai degrabă în ilustrarea lucrărilor lui Lermontov, dar toate au stabilit cumva tonul în tabloul de atunci. Astfel, Vrubel se afla în mijlocul luptei pentru arta modernă, obținând o șansă de a „concura” cu alți artiști. Această „competiție” de jocuri de noroc a făcut posibilă, potrivit lui Vrubel, să identifice definitiv esența inovatoare a artei sale și să arate cum ar trebui să scrie o „persoană” sensibilă la „zumzetul” timpului.
Dar a existat un alt motiv care l-a obligat pe Vrubelul „spontan” să stea ore întregi peste foile de hârtie pe care creșteau viziunile sale despre miturile londoniene. Ilustrând „Demonul”, el a avut ocazia să perfecționeze în continuare tehnicile formulate de el în timpul creării „Demonului așezat”, în același timp clarificându-și atitudinea față de acest erou. Cu alte cuvinte, ilustrațiile lui Vrubel pentru „Demonul” pot fi considerate paradoxal ca un fel de „etudii” și comentarii asupra capodoperei deja scrise.