Pollock a „anulat” tabloul de șevalet. A fost o încercare de a regândi radical opera tradițională a pictorului. Maestrul nu mai era obligat să stea în fața pânzei, având grijă de „expresia” realității.
Pollock a spus „nu” pentru complot, figurativ ™ și, în general, grafic. El a întins bucăți uriașe de pânză pe podea și, „stingând” conștiința, „a intrat în imagine” – a devenit unul cu ea, aproape literal. Ritmul de toamnă, cu împletirea fascinantă a liniilor de culori, cu transparența și profunzimea ei strălucitoare, este cel mai clar exemplu de estetică nouă proclamată de un artist american.
Astfel de tablouri au fost interpretate diferit. Unii le-au numit „delir”, alții au văzut în ele dezvoltarea tradițiilor stabilite de Picasso și Kandinsky, în timp ce alții au descoperit în ele nașterea unui „stil mare al unei țări mari”, întruchiparea forței, libertății, întinderii sale. Dar problema „înțelegerii” rămâne.
Arta nu trăiește într-un spațiu fără aer, necesită simpatie, un răspuns. Întrebare: cum să „înțelegeți” o astfel de creativitate? „Ritmul de toamnă”, fără îndoială, vrăjitoare, de parcă atrage privitorul în sine, atrage cu muzica sa ciudată. Și acesta este deja răspunsul la întrebare.
Picturile lui Pollock ajută o persoană să descopere în interiorul său un secret, închis de conștiința de zi și, prin urmare, nu necesită o „înțelegere” tradițională – ele se deschid doar la nivelul acestui „subteran” spiritual care trăiește viața noastră în fiecare dintre noi.