În iulie 1816, fregata Royal Navy Medusa s-a prăbușit în largul coastei de vest a Africii. Un căpitan tanar și insuficient experimentat lasă o sută patruzeci și nouă de oameni pe o plută, care se abate pe mare timp de treisprezece zile. O sută treizeci și patru de oameni mor de frig, foame și sete.
Tragedia umană portretizată de Gericault îl surprinde în întregime; el caută să-și creeze adevărata imagine. Această dorință de bază a lui Gericault îi dictează alegerea compoziției, caracterul acesteia, toate inovațiile pe care le introduce. În efortul de a construi o scenă cu cel mai mare realism dramatic, Ierihon este obligat să respingă construcția frontală, care era atât de iubită la acea vreme și ajunge la compoziția sa profundă, intensă, dinamică.
„Pluta Medusei” este percepută nu ca un episod, ci ca o epopee; imaginea își depășește clar complotul, devine un simbol al luptei tragice a unei persoane cu un element ostil, personificarea suferinței imense, a tensiunilor și impulsului eroic. De aici stilul generalizat al Gericault – Laconic, evitând efectele secundare, concentrându-se asupra întregului. În ciuda bogăției episoadelor conflictuale care compun compoziția, toate sunt percepute nu ca autosuficiente, ci ca o parte subordonată întregului.
„Pluta Medusei” – cu toată fierberea suferinței umane – crește ca un fel de monolit, ca un fel de grup unic sculptat. Acesta este primul lucru care este perceput, care este imprimat pentru totdeauna în memoria privitorului, luând cu el o imagine dramatică saturată, excepțională în puterea de forță…
Diversitatea pozițiilor și experiențelor înfățișate nu duce la fragmentarea compoziției, ci se reduce la unitate, creând o imagine clară, memorabilă a evenimentelor, iar această unitate nu este realizată prin metode de echilibru mecanic, așa cum s-a întâmplat în școala lui David.
Gericault percepe realitatea în principal volumetric-plastic. Pentru a spori efectul spațial al scenei, el dispune o plută în diagonală aglomerată de oameni, selectează un punct de vedere ridicat: acest lucru îi oferă cel mai natural mod de a arăta varietatea contradictorie a ceea ce se întâmplă, de a exprima întregul spectru de sentimente – din disperarea pasivă a tatălui, amorțit peste cadavrul fiului său, către o luptă activă cu elementele și speranțe incredibile și timide de mântuire… Sunetul romantic al pânzei se obține datorită culorii, precum și jocului de claroscur. Gericault a fost ghidat aici de tablourile lui Caravaggio și de picturile Capelei Sixtine din Michelangelo.
Gericault expune această puternică pânză de șapte metri la Salonul din 1819 și devine imediat punctul central al atenției publice. Reacția contemporanilor a fost neașteptată pentru autorul însuși. Guvernul francez și presa oficială l-au botezat pe pictor un „rebel periculos”, iar istoricul Michelet a explicat de ce: „Aceasta este Franța însăși, aceasta este societatea noastră încărcată pe pluta din Medusa” …