Paradisul, probabil, în toată opera sa, nu există o lumină mai ușoară și, la prima vedere, o imagine veselă decât „Paradisul”. În orice, pare a fi opusul „Adevărului”. Acolo – noaptea și spațiul închis, aici – ziua și deschisă privirii dăruite; există amețeala și întunericul culorilor, aici sunt culori deschise și bogate; există neclaritate a cifrelor și lipsa de detalii, aici – claritatea contururilor și detalierea până la petalele de mușețel și frunzele de iarbă. Aici, creaturi de noapte care nu sunt orbe în hipnoza lor zboară spre obiectivul lor fatidic, ci porumbei vigilenți – păsări, care în timpuri străvechi erau folosite chiar și pentru poștă pentru capacitatea de a distinge drumul către un destinatar răsplătitor.
Aici, cei care au atins obiectivul nu cad cadavrele, ci îngerii se întorc, suferă odihnă și se opresc, pur ca porumbeii albi, sufletele celor drepți. Este bine să știi ce vrei, cât de exact vezi fiecare lamă de iarbă din fața nasului? Este bine să atingem obiectivul final și să știm că totul: nimic nu se va mai schimba niciodată? Nici măcar nu ar fi plictisitor dacă este veșnic? De ce aceste suflete nemuritoare au nevoie de aripi dacă nu există întoarcere către ele, iar pașii auriti duc la Dumnezeu aici, alături? Ei bine, ce ar trebui să facă oamenii ideologici fără o idee înaltă, ce să facă în aripi, fără să știe unde să-și direcționeze zborul? O astfel de întrebare, care se extinde dincolo de creștinism și religiozitate în general, apare atunci când privim „molii”.
În lovituri aleatorii împrăștiate de culoare nedeterminată, în cele din urmă, recunoști treptat siluetele mai multor molii și contururile unui număr imens de frați ai lor care se contopesc cu întunericul. Care este această dezorientare a unei multitudini de afide, dacă nu imaginea existenței fără scop a oamenilor mici? Și chiar există existență, dacă în multe cazuri nici nu înțelegeți: amurgul sau o aluniță se dizolvă în ele. Un roi de pensule și multe siluete dă impresia de a fi înghesuit și de parcă ai simți roiul uluitor alunecos. Cum se pot purta reciproc? Departe, departe… Dar sunt înaripate. Și, poate, se străduiesc să se împrăștie în libertate, în depărtare, dar unde: peste tot – la fel. Sau dizolvați-vă în nimicuri cenușii, dispăruți, dispar în liniște, nu mai zgomotos, cu ce pot zdrobi aceste aripi moi? Sau este mai bine să nu te gândești la asta? Este atât de ușor să nu vezi nimic în această lucrare…