Această imagine a lui Vrubel prezintă o noapte în tonuri surde, ruginite-roșii. Sunt vizibile siluetele întunecate ale cailor și un ciobănesc țigan turtit cu jumătate de picioare. Gâturi de ciulin ca niște torțe roșii vii: vorbesc, șoptesc, par a fi copii animați ai pământului.
Se pare că adevăratul peisaj devine fantastic atunci când observi că coarnele pot fi văzute în părul rigid și negru al unui țigan. Aici, figura păstorului și peisajul alcătuiesc unitatea și nu se pot concepe unul fără celălalt.
Cel mai rar cadou al unui colorist a fost arătat de Mihail Aleksandrovici în tabloul său „Spre noapte”, creat în 1900. A fost necesară o memorie vizuală cu adevărat fenomenală pentru a surprinde cea mai complicată gamă a pânzei planificate. Noaptea vine. Suflă răcoros din întinderile întunecate ale vechii stepe sciice, pe unde merge vântul.
Dar pământul, caii, figura singură părea să fie îmbătată de căldura zilei trecute. Flori de ciulin crud, un cal roșu – toate ca și cum ar fi urme ale soarelui plecat. Patria strămoșilor. Caii se plimbă pe fundalul unui cer mohorât, distanțe interminabile se topesc în ceață, domnește o atmosferă de natură curată. Și ca întruchipare a sufletului ei – nu doar un păstor de zână, nu un spiriduș cu barbă cu un fir de păr imens, cu un puternic, parcă forjat din cupru, tors. Secera lunii tinere abia se palpează, răsunând tăcerea înfășurând stepele, doar sforăitul cailor și strigătul trist al unei păsări de noapte violează tăcerea amurgului…
Tonuri de roșu surd ruginit, siluete întunecate de cai, cioburi de ciulini și un ciobănesc țigan tânăr cu jumătate de picioare, ale cărui coarne sunt vizibile în părul negru dur. Dar nu coarnele ciobanului spun aceste lucrări farmecul unui basm – conceptul lor pictural în sine este fantastic, însăși raportul dintre figuri și peisaj. Imaginea umană nu apare pe fundalul peisajului, ci parcă iese din intestinele sale și formează ceva cu el.
Natura din tablourile lui Vrubel este la fel de spirituală ca oamenii, iar oamenii sunt creați din aceeași substanță ca natura, chiar anorganică. Peria Vrubel oferă rareori corpuri umane și se confruntă cu moale și elasticitatea pielii sub care curge sânge cald. Carnea personajelor lui Vrubel, ca și în faimoasa arie a oaspetelui Varangian, este „din stâncile acelei pietre”, din minerale și metale, din regatul vegetal. Privește în spatele ciobanului noaptea – este ca o bară de cupru. Dacă ființele umane sunt asemănătoare cu plantele și mineralele, atunci mineralele și plantele transportă ceva uman în sine. Tâlhăriile din imagine Spre noapte trăiesc torțe roșii: vorbesc, șoptesc, par a fi copii animați ai pământului.
Aici figura și peisajul alcătuiesc unitatea, nu se pot concepe reciproc. Și se pot transforma unul în altul. Elementul transformărilor care predomină în basmele este natural pentru picturile lui Vrubel, deoarece în tabloul său sunt îndepărtate partițiile dintre regatele naturii, între cele vii și cele fără viață, între om și creaturi pădure, elemente și tot ceea ce umple pământul, apa și cerul. O viață unică, comună în orice.
Vrubel a fost un observator fenomenal al realității, pe această bază fantezia lui crește; putem spune că aceasta este o fantezie a naturii în sine. Cu toate acestea, nu și-a pictat niciodată picturile direct din viață și a făcut rareori studii pregătitoare pentru teren. Dar el privea constant și neobosit. Memoria sa vizuală a păstrat ceea ce a văzut în toate detaliile, iar imaginația sa a completat lucrarea, eliminând-o și transformând-o. Martorii oculari au spus că seara în satul Ghe, întreaga comunitate s-a dus la movila din apropiere pentru a urmări apusul – și au recunoscut fundalurile picturilor de basm ale lui Vrubel, au admirat modul în care efectele cerului serii au fost transmise corect în el. Artistul Kovalsky l-a întrebat odată pe Vrubel cum a reușit să scrie prin impresie, amintindu-și atât de bine formele și culorile? Vrubel a răspuns: „Dacă numai tu ai ști cât de mult am lucrat din natură!