Ultima Madonna florentină a lui Rafael – „Madonna Esterhazy”. Imaginea nu este terminată, dar rămâne unul dintre exemplele excelente ale artei lui Raphael: măiestria sa asupra compoziției, raportul de masă, plasticitatea și ritmul mișcărilor, o combinație uimitoare de grație poetică liniștită și dramă ascunsă. P. Oppe este chiar înclinat să plaseze această imagine deasupra celor trei renumite mari madone florentine din natură. Dar, în același timp, el nu vede dramă liniștită în ea, nimic altceva decât „tandrețea liniștită și calmă a mamei” și „joacă serioasă a copiilor”.
Dar unde este tandrețea calmă a mamei, când nu există nici măcar o umbră de zâmbet pe chipul Mariei, este expresiv trist? Și de ce, într-o atmosferă de tandrețe liniștită, jucăușul copiilor ar putea deveni serios? Și de ce artistul a introdus acest element neașteptat de seriozitate în atmosfera unui calm blând?
Într-un mod similar, A. Venturi, examinând aceeași imagine, scrie doar despre „armonia muzicală dintre peisaj și figuri, plină de farmec și tandrețe sinceră”. Și nu un cuvânt despre expresiile faciale, despre semnificația mișcărilor acestor figuri!
În partea stângă jos, micul Ioan Botezătorul se joacă cu un fel de bandă. Copilul Hristos, așezat pe mantia mamei sale, în dreapta, pe o piatră înaltă, ajunge insistent spre panglică, arătând cu degetul spre ea. Îi cere în mod clar mamei sale să-l lase să se ducă la băiat cu o jucărie seducătoare. Maria cu mâna dreaptă își ține hotărât fiul dintr-un pas fatal. Așa cum se întâmplă adesea în alte picturi ale lui Rafael, această mișcare poate fi înțeleasă într-un alt mod – ca pregătire pentru prinderea unui copil și transferul lui John. Dar o astfel de interpretare este împiedicată decisiv de expresia profund tristă a feței mamei.
Axa construcției figurii ei, care merge vertical de la vârful capului, de jos se termină cu o îndoire a genunchiului sprijinit ferm în pământ: poziția ei este fermă.
Figura Mariei împarte întreaga imagine în două jumătăți, dar nu la fel: peisajul este foarte diferit pe ambele părți. Și aici Rafael și-a aplicat trucul în dreapta, unde se află figura copilului – Isus, domină linii moi, mângâioase de dealuri blânde, pe care sunt împrăștiate tufișuri atrăgătoare ale tufei. În stânga, pe partea lui Ioan Botezătorul, chiar în spatele capului său, stânci ascuțite sunt îngrămădite, și mai departe, deasupra suprafeței rezervorului, înconjurat de verdeață, pereții de cărămidă de marmură sunt vizibile și turnurile cu vârf și spirele se ridică amenințător.
Cu toată poziția sa de mijloc, nu există nicio congestie sau schematism în figura Mariei, ea este plină de mișcare nu mai puțin de cifrele copiilor.
Dar, este un lucru ciudat, deși întreaga figură, mișcarea, aspectul Mariei exprimă o rezistență indubitabilă la principiul negativ care vine de la Ioan Botezătorul și își amenință fiul cu o soartă teribilă, deși stă ferm și ține ferm copilul, înclinația corpului său, întins de el către prieten brațele și picioarele dau impresia că se grăbește, aproape că zboară spre sinistrul colț stâng. Se pare că mantia mamei, pe care stă copilul, este deja gata să alunece de pe o piatră înaltă netedă. Da, și înfățișarea Mariei, în care tristețe profundă și, poate, o notă de deznădejde, întrucât deja permite inevitabilitatea înfrângerii ei, înfrângerea unui principiu uman luminos, care respinge suferința și sacrificiul.
Și, de fapt, este dificil să spunem dacă își păstrează cu fermitate fiul de un pas dezastruos sau este deja pregătit, contrar voinței ei, să-l ridice și să-l ofere ispititorului. Parcă ar fi atras de un fel de magnet, totul începe să se sfărâme de-a lungul unei diagonale oblice, toate în același colț din stânga jos.
Evident, înrudirea ideologică profundă a lui Madonna Esterhazy a lui Rafael cu una dintre cele mai saturate intelectual și cu gândire liberă a lui Leonardo este cu Sfânta Ana.
Ultima Madonna florentină a lui Rafael, mărturisește că nu încetează să se îngrijoreze de cele mai profunde probleme sociale și etice ale ideologiei umaniste și a rămas ferm în aceleași poziții de respingere a suferinței și sacrificiului ca și idealurile existenței umane. Trebuie menționat doar faptul că o notă de îndoială în ceea ce privește atingerea idealului și posibilitatea se rupe deja prin „Madona Esterhazy”.
Raphael a lăsat imaginea neterminată, ca și alte creații, și s-a grăbit să apeleze la Papa Iulius al II-lea la Roma.
Acest tablou de Rafael a fost donat de Papa Clement al XI-lea soției împăratului Carol al III-lea. Mai târziu, poate ca un dar de la împărăteasa Maria Tereza, a trecut în stăpânirea prințului Kaunits și de la el, în secolul XVIII, în colecția prințului Esterhazy – de unde și numele ei. Imaginea a fost copiată în mod repetat.