Doliul lui Hristos – Giotto

Doliul lui Hristos   Giotto

Această capodoperă de Giotto este perla capelei del Arena. Centrul compoziției sunt două fețe apropiate: Hristosul mort și Maica Sa. Iată că panta de piatră și priveliștile celorlalți participanți la scenă conduc ochii privitorului. Poziția Maicii Domnului este foarte expresivă, înclinându-se în fața lui Hristos și aruncând o privire inseparabilă pe fața fără viață a Fiului. Tensiunea emoțională a acestei povești „pitorești” este fără precedent – nu vom găsi analogi în tabloul de atunci.

„Peisajul” arată aici simbolic. Panta de piatră împarte imaginea în diagonală, subliniind adâncimea pierderii fatale. Figurile care înconjoară trupul lui Hristos cu pozele și gesturile lor exprimă emoții diverse. Vedem în fața noastră trăind cu stoicie durerea lui Nicodim și a lui Iosif din Arimateea, Maria Magdalena plină de suspiciune, agățându-se de picioarele lui Hristos, femeile care își bat mâinile în disperare și jelesc moartea îngerilor Mântuitorului. Această capodoperă de Giotto în formă concentrată demonstrează natura inovatoare a picturii sale. Decalajul cu tradiția bizantină care a predominat în arta medievală este marcat aici. Acest lucru este valabil pentru absolut orice. Complotul sacru se transformă într-o narațiune plină de viață.

Cu Giotto, pictura nu mai este decât un comentariu auxiliar la Sfintele Scripturi, dobândind un sens independent. Artistul se îndepărtează de stereotipuri, refuză un sistem simbolic rigid, este interesat de efecte spațiale și optice complexe. Îl interesează lumea în diversitatea ei. În sfârșit, este interesat de adevărul sentimentului uman și al gândirii umane. Personajele sale își pierd aspectul de pictură din icoană – sunt stâncoase, cu umerii largi, înzestrate cu un aspect maiestuos, îmbrăcate în haine și pelerine de ploaie cu o simplă tăietură din țesături grele, simple, drapate în pliuri mari. Boccaccio a scris că eroii artistului sunt oameni în viață complet, doar ei nu pot vorbi.

Cel mai important rol din Giotto începe să joace culoarea. El nu doar acum și nu atât de mult exprimă simbolismul celest, cât ajută să dea convingere reală, volum plastic figurilor și obiectelor, să evidențieze personajele principale, să dezvăluie sensul ideologic al compoziției. În compozițiile sale, Giotto analizează sufletul unei persoane, își analizează sentimentele, arată diverse aspecte ale caracterului său, starea sa morală. El înfățișează scene religioase într-un cadru pământesc, în loc de pământul auriu al bizantinilor, el are un peisaj sau clădiri.

Giotto preia o parte din scene din arta bizantină, dar le prelucrează, reînviază o nouă viață. Da, pentru gustul de astăzi, artistul acționează uneori foarte incert. Dar calea este conturată. Iar această cale va duce la cea mai înaltă ascensiune a Renașterii. Se pare că Giotto și, să zicem, Michelangelo, nici măcar nu putem fi comparați, dar Michelangelo știm că nu ar fi fost niciodată dacă Gotto nu ar fi făcut acești pași incerti, în opinia noastră.

Primii pași spre Noua Artă Michelangelo însuși a înțeles bine acest lucru, apreciind foarte mult meritele predecesorului său. Iar aprecierile altor mari contemporani și descendenți apropiați spun multe. Vorbesc despre șocul trăit de aceștia din tablourile lui Giotto. Hai să-l numim pe Dante, Boccaccio. Să numim același Vasari.