Din 1901, Picasso își dezvoltă propriul stil, care caracterizează așa-numita „perioadă albastră” în arta sa. Artista scrie exclusiv într-o paletă rece, albastru-albastru. Personajele din tablourile sale sunt cerșetori, bolnavi sau oameni care au fost alungați din viață.
Culoarea rece dă lucrărilor fie un sunet trist, fie tragic. Tema celor defavorizați trece în următoarea, așa-numita „perioadă roz” a operei lui Picasso. Tristețea lui este acum o nuanță mai deschisă, lirică. Culoarea tablourilor se bazează pe o combinație de tonuri delicate de roz și albastru.
Artista este atrasă de poveștile din viața interpreților de circ rătăcitori. Înaintea privitorului, viața lor trece – grea, sărăcită, deși nu fără un farmec romantic deosebit. Un rol special în aceste tablouri îl are tema apropierii emoționale, dragostea tandră sau camaraderia. Micul guașă din colecția Hermitage descrie perfect arta lui Picasso din „perioada roz”.
O prietenie liniștită și credincioasă leagă băiatul și câinele fragil – o simplă mongrel cu fața inteligentă, care se agață cu încredere de piciorul micuțului său stăpân, în timp ce el o lipeste pe cap. Picasso subliniază grosimea băiatului, încălcând oarecum proporțiile corpului său, dar această deformare subliniază doar impresia făcută și, prin urmare, servește la întărirea adevărului.
Imaginea atinge fără sentimentalism, este profund umană. Reprezentând un copil subțire, palid, cu cap mare, flămând și îmbrăcat în zdrențe, artistul nu-și umilește demnitatea, ci îi oferă imaginii o poezie subtilă. În „Băiatul cu câine”, este prezentat înaltul umanism al lui Picasso, care este principalul element al artei sale. Pictura a intrat în Ermita în 1935 de la Muzeul de Stat al Artei Noi occidentale din Moscova.