Titian a trăit și a lucrat într-o perioadă în care orice manifestare a omului în om era considerată pasiuni, ceva demn de doar cenzură. Un stil de viață ascetic a fost construit pe un podium al sfințeniei – renunțați la orice, beți apă și mâncați pâine uscată, nu priviți la femei frumoase, rugați-vă, pocăiți și veți fi mântuiți. Refuză-te în tot ceea ce este firesc. Încuiește-te în cușca de abstinență. Dacă nu doriți acest lucru, ei vă vor condamna.
Bacchanalia, scrisă la un moment dat, pare o obiecție ciudată, imposibilă pentru întregul sistem stabilit. În ea, artistul nu și-a propus să arate cât de dezgustător este o persoană și cât de păcătoasă este natura sa – dimpotrivă, folosește culori proaspete, luminoase, umple cerul cu alb și azur, creează în spiritul sculpturilor antice, de parcă amintind de zeii greci – mereu veseli, mereu beți viu și asemănător omului în orice.
Oamenii din imagine nu provoacă dezgust și dorința de a-i anatemiza. Dimpotrivă, sunt frumoase în firea lor. Cântă și bea, dansează și râd. Pe un deal aflat în depărtare, un bătrân dă soare. O fată tânără se întinde, alungând un pui de somn. Un băiețel, care nu acordă atenție adulților, ameliorează o mică nevoie. Distracție și râs, bucurie și libertate – asta se vede în Bacchanalia. Este pătruns de absența tocmai a conceptului de păcat. Ea arată că tot ceea ce este natural nu poate fi urât.
Deci, animalele nu sunt timide de goliciunea lor. Deci, zeii beau și toarnă sânge, fără a-l considera rușinos și păcătos.
Omul, pe de altă parte, este o încrucișare între o fiară și un zeu, iar în poza lui Titian acest lucru se manifestă în toată gloria ei. O odihnă binecuvântătoare, o ieșire din colivia vinovăției impusă de biserică pentru orice, un moment care va rămâne în amintire și îl va încălzi chiar și când trece. Un imn pentru moment, scandarea divinității uitate a naturii – asta este Bacchanalia.