De la sfârșitul anilor 1850, Rossetti a pictat o serie de tablouri pe subiecte religioase, parțial inspirate de ordinul pentru pictura altarului din Catedrala Landuff de la arhitectul John P. Seddon; această acuarelă a devenit prima schiță a tabloului propus. Într-o scrisoare adresată criticului american Charles Eliot Norton în 1858, Rossetti a explicat planul său pentru tripticul numit „Semința lui David”:
Pe aripi laterale, i-am scris pe David ca păstor și pe David ca rege – strămoșul lui Isus, care în același timp simbolizează acei rege și păstor care au venit să se închine Pruncului Hristos.
Inițial, s-a presupus că încadrarea pentru scena centrală a „Adorației” va servi drept imagini ale țarului David și Apostolului Pavel, dar, considerând acest complot prea „papist”, Rossetti a înlocuit-o cu imagini mai democratice. Sămânța lui David este una dintre puținele lucrări ale prerafahelitelor pe o temă religioasă, creată special pentru biserică; majoritatea acestor tablouri au fost destinate expozițiilor publice și au fost vândute persoanelor private.
Compoziția „Adorația” se bazează pe scena pe care Ruskin a ordonat Nașterea lui Hristos în 1855. Rossetti a considerat lucrarea terminată una dintre cele mai bune lucrări ale sale, însă criticul a găsit ceva de plâns, iar Rossetti a fost nevoit să facă schimbări serioase. Cu toate acestea, această lucrare a servit ca model de artist pentru partea centrală a altarului. Un înger înaripat cu trăsăturile lui Elizabeth Siddal intră în grajdul în care tocmai s-a născut Isus. Păstorul sărută mâna lui Hristos: regele își urmează cu respect exemplul, recunoscând primatul Pruncului. Îngerii privesc pe ferestre și privesc în jos din căpriori spre o scenă plină de sens mistic.
Tripticul „Sămânța lui Davidovo” arată puțin ca această schiță. Îngerii umpleau toată camera; aranjamentul cifrelor s-a schimbat. În partea centrală, trăsăturile subtile și blânde ale lui Siddal au fost înlocuite de fizicitatea mai monumentală a lui Jane Morris. Paleta bogată de culori și figurile strâns setate reflectă în special influența artei venețiene, care la sfârșitul anului 1850 a înlocuit preferințele timpurii ale lui Rossetti pentru artiștii florentin și Siena Quattrocento, cum ar fi Sandro Botticelli și Jan van Eyck.