„A douăsprezecea noapte” a fost scrisă în toamna și iarna anului 1849 și expusă în primăvara următoare la Institutul Național, în sala de apă cu tabloul „Eseul Ancilla Domini!” Rossetti. Deși Deverell nu a fost niciodată membru oficial al Frăției prerafahelitelor, el a făcut parte integrantă din acest cerc, împărtășind obiectivele și interesele lor – potrivit Ziarului literar, „creând compoziții caleidoscopice” pe teme shakespeareene și reeditând ludic motivele artei medievale. În imagine, aceste motive erau reflectate în costumele strălucitoare de două pagini din colțul din dreapta jos, în spatele căruia poți vedea un muzician negru cu clopote, transferat pe pânză dintr-un manuscris din secolul al XIV-lea.
Grupul triunghiular înghețat al personajelor principale amintește izbitor de compoziția picturii lui Hunt „Valentine salvând Sylvia de la Proteus”, care, la rândul său, ar fi putut fi influențată de compoziția hieratică „Triptic cu doi Sfânti Ioan”, de artistul flamand Hans Memling, pe care Hunt l-a văzut la Bruges. Deverell adoptă, de asemenea, practica pre-Raphaelites – folosind prieteni ca modele. Artistul însuși, cunoscut pentru aspectele sale bune, s-a înfățișat ca suferind de dragostea fără speranță a Ducelui de Orsino. Rossetti Pozat pentru Jester Feste. Cu Elizabeth Siddal, care a apărut pentru prima dată ca model pentru picturile pre-Rafael, Deverell a pictat Viola, îmbrăcată ca o pagină de Caesario.
Deverell s-a specializat în poveștile lui Shakespearean ca un bun actor amator. Pictura sa, dedicată celei de-a patra scene a celui de-al doilea act din „A doisprezecea noapte”, reflectă o înțelegere profundă a complicațiilor complotului și personajelor. Orsino, epuizat de dragostea nerecuplită pentru Olivia, stă leneș pe terasă, între zâmbetul cântând „Vino, vino, moarte”. Armonia externă a ceea ce se întâmplă este ruptă de expresiile și pozițiile protagoniștilor, care, evitând în mod conștient gesturile retorice maiestuoase asociate spectacolului teatral, își dezvăluie sentimentele și aspirațiile interioare.
Feste copiază în mod batjocoritor poza proprietarului, care stă, aplecându-se înapoi cu melancolie și răsucind un lacăt de păr. Înclinându-și capul într-o parte, Orsino evită privirea Violei, care se așează modest și răbdător, „ca un monument”, fermecată de prezența ducelui. Adevăratele sentimente ale eroinei sunt amintite de trandafirul pe care îl deține, floarea de pasiune de pe balustradă, părul roșu, culoarea hainelor și teaca purpurie de pe coapsă. Viola se sprijini pe o bancă decorată cu o imagine sculptată a unui craniu înconjurat de o ghirlandă de trandafiri. Acesta este un simbol al tranziției iubirii și frumuseții trupești, adică a leitmotivului piesei.
Deși înfățișează acțiunea care se desfășoară sub arcul unui prosceniu, combinația dintre diverse elemente confundă aspectul. Coloana pe care se bazează Orsino este situată în față, parcă nu departe de privitor. Peretele cu pași se rupe brusc, iar figurile direct în spatele lui Orsino și Feste par prea mari, mai ales în comparație cu muzicienii din stânga.
Astfel, fundalul joacă rolul dublu al spațiului real și al fundalului teatral, un fundal iluzoriu pentru situația dificilă jucată în fața privitorului. Poate cel mai excentric element al compoziției sunt cele două pagini, situate la un nivel nedeterminat din dreapta. Băiatul cel mai apropiat de privitor întoarce nepăsător butonul pe un fir, iar această atingere originală întruchipează ideea unui moment înghețat.
(1 votes, average: 5,00 out of 5)